Într-o perioadă în care marile ecrane sunt invadate de blockbustere cu supereroi dezumflați, comedii sterile scoase din mințile „viralilor” de pe internet și horror-uri care nu mai reușesc nici măcar să sperie o pisică, Destinație finală: Succesorii aterizează ca o gură de aer – toxică, e drept, dar revitalizantă pentru fanii genului. Filmul nu minte și nu încearcă să fie ceea ce nu este: e un horror veritabil, doldora de moarte și spectacol grotesc, dar și cu o doză surprinzătoare de reflecție asupra condiției umane.
Moartea ca ritual și spectacol
Păstrând fidelă rețeta binecunoscută a francizei Final Destination, noul capitol pornește de la o premoniție care salvează temporar niște personaje de la moarte, dar o atrage asupra lor ca o umbră inevitabilă. De data aceasta, povestea se deschide spectaculos în 1969, când Iris și Paul urcă la 150 de metri deasupra solului pentru a participa la inaugurarea unui restaurant suspendat. Ce urmează este un lanț de evenimente în care moartea se transformă într-un regizor de tragedii personalizate, cu sânge, obiecte banale transformate în arme letale și o imaginație care ar face să pălească până și cele mai bizare episoade din Black Mirror.
Premisa devine însă cu adevărat interesantă abia în prezent, când studenta Stefani (interpretată cu convingere de Kaitlyn Santa Juana) descoperă că familia ei este legată de evenimentele din 1969 și că este următoarea pe lista neagră a morții. De aici, filmul capătă o dimensiune emoțională nouă pentru franciză, explorând nu doar groaza pierderii, ci și instinctul disperat de a-ți proteja familia – chiar și atunci când știi că te lupți cu o forță invincibilă.
Un horror care nu se ia prea în serios (și tocmai de aceea funcționează)
Dacă ai văzut măcar un film din seria Final Destination, știi la ce să te aștepți: moartea nu vine niciodată simplu, ci se joacă de-a domino-ul cu viețile oamenilor, până când o șurubelniță uitată pe marginea chiuvetei, o sticlă de vin spărtă sau un piercing proaspăt devin arme de distrugere totală. În Succesorii, aceste scene sunt împinse la un nou nivel de creativitate macabră, cu execuții atât de inventive și ridicole încât e imposibil să nu chicotești printre degete. Una dintre ele ar putea deveni chiar punctul zero al unei noi fobii naționale legate de bijuteriile corporale.
Filmul are rating „Interzis minorilor”, și pe bună dreptate. Totuși, în ciuda cruzimii explicite, regizorii reușesc să păstreze o doză de absurd care diluează oroarea în fascinație. Nu te simți murdărit după proiecție, ci mai degrabă uimit de felul în care moartea devine artă performativă.
Nu toate roțile se învârt cum trebuie
Ca orice sequel, Succesorii are și momentele sale mai puțin inspirate. Cel mai notabil este un moment de sacrificiu complet ilogic al unui personaj care, în mod paradoxal, ajunge să accelereze dezastrul în loc să-l oprească. Este o decizie de scenariu atât de lipsită de sens încât pare scrisă doar pentru a scoate personajul din poveste, cu orice preț. Din fericire, filmul este suficient de conștient de propriile clișee încât să-și permită glume subtile pe seama morții, hazardului și acelui „glonț ratat” care te face să respiri ușurat… pentru scurt timp.
Un adio cu greutate
Punctul culminant emoțional al filmului vine într-o scenă în care Tony Todd, figură emblematică a francizei, reflectează asupra sfârșitului său iminent. Monologul, deja apăsător prin temă, capătă valențe aproape metafizice în contextul morții reale a actorului, survenite la scurt timp după filmări. Dedicarea peliculei memoriei sale transformă acea secvență într-un memento mori autentic și profund tulburător: în fața morții, toți suntem egali – și nimeni, oricât ar fugi, nu poate scăpa pentru totdeauna.
Verdict
Destinație finală: Succesorii este mai mult decât o simplă colecție de morți spectaculoase. Este un horror care știe exact ce vrea să fie, care se distrează pe seama propriei absurdități și care reușește să introducă în ecuație și o doză surprinzătoare de emoție și meditație asupra caracterului implacabil al sfârșitului. Poate că nu e un film perfect, dar e unul onest și spectaculos. Și uneori, în cinema, asta e tot ce contează.
Recomandat: Da, dacă vrei un horror care să-ți pună sângele în mișcare, nu să ți-l tragă pe nas.
Scor: 7.5/10 – Moartea n-a arătat niciodată mai… creativ.
Lasă un răspuns